Portret
L-am vazut prima data, jucind fotbal la stadionul Dinamo. Parea speriat si inchis in eul sau propriu, parka-I era frica de tot ce se intimpla in jur. L-am privit in ochi shi parca nu am vazut nimic , chiar nici dupa ochi nu am inteles ce fel de om este…
Era inalt ca Tournul Eiffel, la fel era si de singuratic dar unic in felul sau. Cu ochii negri shi parul ca taciunea imi provoca frica citeodata.
Ne-am mai vazut de citeva ori si deabia am aflat ca-l chema Sergiu, si ca la Chisinau isi face studiile de arhitector, am incercat sa aflu mai mult despre el poate datorita felului sau de a fi, dar usile sale erau mai trainice decit mi-am inchipuit. Nu m-am dat batut shi in citeva luni am devenit prieteni. Acum am inteles de ce se purta astfel?!.
Este anul intii la Politehnica si nu are parinti. Nici nu mai tine minte de cind este la scoala internat si chiar nu stie nimic despre parintii sai.
A trait toata viata dupa un gard vopsit in culori reci, intr-o cladire in care de ani de zile citeva sute de suflete incearca sa-si gaseasca linistea si alinarea. Au ramas cu totii fara acoperis , cu sau fara vina celor ce le-au dat viata. Aici au format o familie enorma si totusi Sergiu doreste din tot sufletul sa-si cunoasca radacinile. Domina o caldura sufleteasca oarecum impletita cu tristetea unei lumi aparte. Dupa parerea mea sufletul sau este mult mai matur decit fizicul si totul datorita unei scoli a vietii foarte dure lasate in urma.
Am aflat povestea extraordinara a omului simplu. O poveste trista. A carui final te lasa cu noduri in git si cu gheonturi in stomac. De altfel, toti copii au o poveste doar ca la unii ea este una foarte trista.
Acum e matur si incerca sa-si traiasca viata de la egal la egal cu toti ceilalti, insa faptul ca e orfan I s-a impecetluit in cap. Cit de diferiti suntem totusi, fiecare in felul sau?!
